În
ultima vreme, am impresia că toți cei care intră în vorbă cu mine ar dori să mă
schimbe într-un fel sau altul. Iar pe când îmi spunea cineva că ar trebui să
fiu mai „în rând cu lumea”, m-am privit într-o oglindă a minții și mi-am
dat seama că eu vreau să intru în lumea copiilor sau în rând cu
bătrânii.
Am
dansat până la omul de care mi-e drag și i-am cântat la ureche despre cum vreau
o dragoste de copii. În care să nu ne intereseze defectele
celuilalt, ci lucrul cel mai important să fie felul în care putem râde din
orice.
O
iubire în care să luăm pe furiş cât de multă pâine putem și să mergem să
hrănim rățuștele de pe lac, iar cerul să ne pară mai aproape ca niciodată.
Eu
să-mi fac rochițe din tricourile lui, iar el să-și coloreze mașinuțele cu trusa
mea de machiaj.
Să
facem un cort din pături în curtea din spate, iar felinar să ne fie Luna.
Să ne jucăm de-a Crăciunul într-o zi de
August în care norii s-au posomorât.
El
să-mi spună pentru a mia oară povestea aia care mă face să râd în hohote și să
sparg orice urmă de liniște, în timp ce eu îi fac binemeritata porție de
clătite, specifică fiecărei dimineți.
M-am dus țintă la omul de-a cărui drag nu mai pot și i-am șoptit că vreau o iubire de pensionari.
Aia
în care liniștea ne e cel mai bun prieten și care ne mai spune uneori să ieșim
din casă. În care el îmi așază bine căciula și mergem la o plimbare luuungă, iar el
mă ține de mână cât timp mă dau pe toate ghețușurile care-mi apar în cale. Să
ne întoarcem acasă doar când nu ne mai simțim degetele de la picioare.
Cea
în care el face ceaiul și eu sunt fericită că nu trebuie să-mi scot picioarele
degerate de sub pătură, ci tot ce am de făcut e să aleg dacă ne uităm la desene
și-l las să adoarmă pe umărul meu ori la ceva care să ne țină în suspans.
Iubirea
care mă face să-l caut într-o încăpere plină cu oameni buni și să văd dacă se
simte bine și să-mi umple corpul de căldură, pentru că mă acoperă cu privirea
lui, făcând același lucru.
În
care să râdă de mine că mi-am băgat un fir de păr în cerneală în timp ce scriam
despre el, iar seara să-mi spună că miros a hârtie și a cerneală , a cafea și a
iubire.
Care
ne ajută corpurile să se calmeze după ce alții le-au făcut să tremure de nervi. Știi tu, acea iubire care mă ajută să-i recunosc pașii neliniștiți de cum a
intrat în curte și mă face să fiu o furnicuță, să fac repede o cafea, să găsesc
cartea pe care a început-o cu două zile în urmă și să-l aștept pe
terasă.
Să
bem fiecare din cana celuilalt, să citim împreună și să mai facem o
pauză cât să ne privim în ochi și să-i lăsăm să spună în locul nostru
un „Mulțumesc!”
Nu vreau să fiu ca restul! Oricum vor veni alții și-mi vor spune că nu e bine că m-am schimbat. Vreau să rămân așa! Sau să devin mai bună, gingașă precum un copil care crede că viața e un curcubeu și înțeleaptă precum o bătrânică ce-și ține năframa în poală atunci când povestește despre ceva drag ei.
Dar
cel mai important, vreau să fiu mereu așa cum mă vezi atunci când mă
îmbrățișezi fără motiv.
