Despre oameni. Oamenii mei.

Foto:weheartit.com

Sunt oameni care văd iubirea ca pe o fetiță retrasă într-un colț, care preferă să stea singură decât să-i zâmbească omului care ar avea cea mai mare grijă de ea; aceștia sunt oamenii care dau tot ce au, chiar mai mult, pentru cei la care țin.

Sunt oameni care au impresia că, la o beție, și-au îngropat sufletul și au uitat unde e mormântul. Nici nu-și amintesc că sufletul lor era atât de puternic, încât a ieșit singur de sub pământ. Oameni care-și leagă ochii pentru că nu vor să-și vadă sufletul mângâiat și așezat în brațele unei persoane pe care o consideră prea bună pentru ei.

Oameni care vor să te îndepărteze cu povești despre un om făcut din cenușă, ce-și dorește doar să transforme un suflet în praf, așa cum e și el. Îți spun astea fără să știe că ei au fost cei care ți-au amestecat cenușa sufletului cu dragoste și ți l-au refăcut.

Vorbesc despre oamenii pe care-i vezi plimbându-se printre paginile unei cărți și ți-ai dori măcar să-i poți saluta. Dar sunt sigură că tocmai ai realizat că nu citești un text oarecare și că printre rândurile astea se plimbă un om pe care-l cunoști (iar dacă e așa, scrie-i!).

Așa e, vorbesc despre oamenii care ar fi în stare să bea din cea mai rea cafea pe care ai făcut-o vreodată (aia de ți-e doar apă neagră), turnându-și singuri în ceașcă și ți-ar spune că n-au băut o cafea atât de bună de când se știu. Și știi ce e cel mai tare? Că ei nu te mint când zic asta, chiar o simt.

Vorbesc despre oamenii care ți-ar băga durerea în portbagaj și ar conduce până ai adormi, până când răul din spate nu s-ar mai zvârcoli. 

Oamenii ăia care, după ce le-ai plâns în telefon, descuie ușa din spate și-ți pregătesc culcușul pe canapea, pentru că ei știu că nu vei vrea să stai singură la tine în casă.

Vorbesc despre oamenii care nu mai vor să-ți înțeleagă sufletul. Au făcut pace cu el, dându-și seama că e frumos așa, cu învârteala lui în jurul cozii și cu „nu”-ul în brațe.

Oamenii care sunt în căutarea unor materiale din care să-ți construiască un scut care să te apere de orice suferință. De dragul tău, l-ar face atât de mare, încât să-ți apere toți oamenii din casa sufletului, chiar dacă nu-i consideră demni de tine. Dacă ai pe cineva în minte, spune-i, te rog, că trebuie să te lase să-l ajuți la construcție, căci și el face parte din lumea ta...și tu știi că el nu s-ar apăra.

Dacă ești atât de norocos încât Cerul să-ți fi dat un om ca ăsta, scrie-i. Sau scrie-ți despre îngerul care e, ca să-ți reamintești că îi ești datoare. Împrumută-i ochii tăi pentru un minut, ca să poată vedea cine e cu adevărat și câte merită de fapt. Ajută-l să-și transforme omul-cenușă într-un om făcut din pene (penele pe care le-a pierdut atunci când Dumnezeu l-a trimis în lume).

Oricât de mult te-ar speria atâta bunătate, nu fugi. Fă-ți o favoare și nu pleca tu prima/-ul. Nu renunța la ce ai mai frumos, la cei care ți-au arătat prietenia în toată splendoarea ei. Nu fugi, lasă-i pe ei să plece, merită să le oferi dreptul ăsta.
Trimite-ți sufletul în fugă și pune-l să le șoptească o poveste pentru copii. Poate așa vor adormi mai ușor, fără să mai încerce să-și înece coșmarurile. Și dacă nu pot adormi, fă-le o cafea, oricât de târziu ar fi. Merită o cafea bună pentru toate ceștile pe care ți le-au plătit. Gândește-te că au fost nopți pe care le-au pierdut doar pentru a-ți veghea somnul...acum pare banal să faci cafea la două noaptea, nu?

Scrie-ți despre omul de care ți-am amintit, recitește-l și trimite-i scrisoarea. O va citi în fiecare dimineață, iar dacă nu i-au mers treburile bine cu o seară înainte, o va citi de două ori înainte să iasă din casă.

Scrie-i, iar la scurt timp vei primi cea mai frumoasă scrisoare. Dar nu o vei primi pe o bucată de hârtie, scrisă cu o peniță îmbibată în lacrimi de mândrie și de dragoste. Nu, pentru că el e omul faptelor.

P.S: Pe mine mă iubește într-atât de mult Cerul, încât atunci când am scris acest text, nu m-am gândit doar la un om. Și asta mă face ca dimineața să mă uit doar în ograda mea. Ce ar putea avea vecinul mai mult decât mine? Am totul, căci oamenii mei nu mă lasă să duc lipsă de nimic. Mă întreb doar ce am făcut atât de bine în viața mea, încât să am oameni pe care nu-i merit? Le mulțumesc și sper că se regăsesc printre rânduri!