 |
| Foto: Bogdan Pițigoi |
Am
impresia că sunt zămislită din dor. Cred că, atunci când m-a construit,
Dumnezeu a fost distras de ceva și a scăpat prea mult praf de dor asupra mea.
Dar
nu mă supăr, căci am învățat că dorul e cel mai drag prieten pe care mi-l putea
oferi cel de Sus. E fain să pornești la drum cu Doru', căci atunci când ți se
așează un ditamai nodul în gât, te strânge de mână, îți arată de ce s-a așezat
el acolo, apoi se transformă într-un oftat lung și te face să te simți ceva mai
bine. Dorul e cel care-ți spune că ai lăsat în urmă ceva care nu ți se părea
important înainte să pleci, dar odată ce ai ajuns la destinația pe care o aveai
în minte realizezi că ai spus „Pa!” unui lucru a cărui amintire o vei strânge
la piept de nenumărate ori. Sunt amintiri care-ți vor deveni atât de
prețioase, încât le vei șterge de praf cu lacrimi în mod repetat.
Doru
e copilul ăla care tot încearcă să-ți arate că viața nu trebuie luată
foarte în serios și-ți pune astfel orgoliul pe drumuri ca să poți fugi la omul
care ți-e drag și să uitați tot ce v-a supărat.
Am
făcut cunoștință cu Dorul în cea mai neagră zi din martie, acu' mulți ani. La
început nu voiam să-l las să intre, dar n-am rezistat prea mult, căci aveam
nevoie să îmbrățișez pe cineva și el era singurul care continua să-mi bată la
ușă. L-am lăsat să rămână pentru că pe Raftul Amintirilor e așezată o
amintire atât de valoroasă încât doar el, a cărui puritate mi-a luminat camera,
poate să o șteargă de praf fără să lase vreo scamă...eu doar îi dau lacrimile
în care să îmbibe cârpa. (Mulțumesc, copil cu aripi, că îmi arăți
cele mai blânde cuvinte în flacără pe care ți-o aprind.)
Doru-
prietenul ăsta care pare a fi un băiețel ce pășește pentru prima oară în lume
și pe care toată lumea-l pune la colț (căci e mai ușor să ignori lucrurile
pe care nu le înțelegi) - m-a învățat cum să îmbrățișez oamenii fără să mai
fie nevoie să mai adaug și un „Mi-a fost dor de tine!”. Dragul de el îmi
șoptește mereu ce trebuie să fac pentru ca cei din jurul meu să mă transforme
într-o amintire pe care să-și dorească s-o șteargă de praf din când în când.
Doar
că în lumea asta liniștită, în care copilul îți cântă să adormi, mai
sunt și momente întunecate. Sunt clipe în care Dorului i se trezește
dorința de evadare și atunci clipele devin ore/ zile/ poate chiar luni,
transformându-se în momente grele în care îmi văd sufletul cum se învârte în
jurul unei cozi numai de el văzută. În nopțile în care nimeni nu mai mângâie
amintirile, sufletul meu descoperă cum se poate urca pe pereți de neliniște și
reușește să rămână înghețat pe tavan.
Eu
sunt Fata Dorului...dar
cine sunt fără dor? Ce fac? Cum trebuie îmbrățișați oamenii atunci când ai un suflet-gheață
fără să le răcești și lor sufletul? Cum să le spun oamenilor că mi-e dor de ei,
dacă vocea îmi tremură și din cauza asta au impresia că-i mint? Cum să-mi
desenez cuvintele în aer ca să pot deveni o amintire de pus în Raft?
Dorul mi-e plecat și nu mi-a lăsat instrucțiuni. M-am
pierdut și nu știu încotro să o iau ca să mă regăsesc. Măcar de mi-ar fi lăsat
pe drumul pe care a luat-o niște firmituri din mine, ca să le urmez și la
capătul drumului să-l găsesc îmbrățișat cu cea mai importantă caracteristică a
mea.
Sau, dacă mi-ar împrumuta oamenii amintirile lor cu
mine, poate, văzându-mă în trecut, voi ști în ce parte a făcut Doru primul
pas...
