sâmbătă, 21 mai 2016

Cu Doru'

Foto: Adorjan Darius



Iar s-au vorbit gândurile să stea treze noaptea. Pe când eu încep sesiunea, ele se trezesc că nu le mai convine liniștea și se întreabă de ce trebuie să stea în ordine, că e mai bine să mă certe în timpul nopţii, să-mi zică ce ar fi trebuit să fac, să mă certe că eu vreau să dorm când am atâtea de făcut. Iar eu...oftez zgomotos cu speranța că s-or speria și s-or piti într-un colț. Dar nu, ele-s mai puternice.
Nu găseam leac niciunde...până acu' două seri, când cel care ne e adesea dușman, mi-a sărit în ajutor. Așa mi-am dat seama cât de important e dorul în viața noastră. Cu dor mi-am cântat în noaptea aia să adorm și cu dor vă cânt și vouă.
Pentru mine, „dor” e cel mai frumos cuvânt pe care limba asta mi l-a dat. De fiecare dată când îl rostesc, colorez niște flori în jurul lui. E atât de mic, dar atât de puternic. E greu să-ți fie dor de cineva și e mai greu să-ți fie dor de tine; cu toate astea, dorul îți ține de multe ori de urât. De n-ar fi mititelul, cine ți-ar mai aduce aminte de ce-ți lipsește cineva; cine ți-ar șopti ce-ți spunea cineva drag, ca să prinzi putere pentru a trece dealul până la acea persoană.
Dorul ia uneori forma unui bătrânel căruia îi place să-ți zică povești cu tâlc; e bătrânelul care stă la poartă și îți face cu mâna chiar dacă vede că ești grăbit și nu te uiți spre el, iar de vrei vreodată să te oprești, o să se grăbească să-ți scoată apă din fântână, căci știe și el cât de greu e să fugi prin viață. Așa arată dorul meu și nu e întâmplător, căci dorul mi-e bunicul care stă cu picioarele în lighean, cel la care fug când nu mai știu cum să scap de bolovanul pe care mi l-am pus singură în spate, cel care mă lasă să-mi spăl fața cu lacrimi. Dorul meu e un bunic cu aripi. Dorul ăsta mare le îmbrățișează pe cele mai mici și le învață că au venit cu o misiune: cea de a îmbrățișa lumea, căci toți au nevoie să știe că există cineva care le duce lipsa.
Știu că, de obicei, un dor are chef de vorbă noaptea și tu ai vrea să fii surd ori să-i pui perna peste față și să-l sperii ca să plece. Al meu a avut chef să audă despre o Ană și am început să-i cânt despre ea în timp ce m-a luat de mână și ne îndreptam spre tărâmul de care uităm adesea.
Am mers până am ajuns într-o zi de vară, pe când eram pișpirică, pe un drum plin de serpentine ( pe care acum l-aș parcurge pe jos în fiecare zi), iar în urechi îmi vâjâia curentul, pentru că eram în căruță. Câtă libertate! Le făceam oamenilor cu mâna, îi atingeam din mers, eram motivul pentru care turiști zicea „wow” și îi lăsam în urmă dorindu-și să fie mai îndrăzneți și să se urce lângă mine, ba chiar i-ar fi dat niște bănuți bunicului ca să le ofere o plimbare cu iz de copilărie. A primit tataie ceva, dar n-au fost bani, ci un sac sau doi cu haine și priviri pline de admirație.
Ne-am continuat drumul și ne-am dus mai la vale de căsuța în care stau acum vară de vară. Ne-am dus în coliba albastră,  unde cățeaua Linda ne lătra și în spatele căreia pășteau vacile, cu piatra de sare în mijlocul lor. Urcam de mai multe ori pe zi la izvoraș, pierzând timp ca să mă uit cum cade apa în troacă și ședeam așa până o auzeam pe mamaie că mă caută. Ei, și după ce a apus soarele, m-am pus pe scos hainele din sac, încercându-le pe toate. Normal, erau de 4 ori mai mari decât mine, dar ce conta? Mamaie oricum nu le purta. Fericirea mea cea mai mare e că găsisem o pereche de pantofi cu toc și nimic nu era la fel de minunat precum umblatul pe tocuri în iarbă; îi dădeam jos doar dacă trebuia să ies din curte. Dar stai, stai...că tataie nu avea doar o colibă, ci este una mai la deal, unde iarba nu e bătucită și te poți da de-a dura până nu-ți mai simți corpul.
Îmi plăcea mai mult la coliba albastră, care acum e adunătură de scânduri, pentru că de-acolo îmi puteam vedea căbănuța unde stăteau ceilalți bunici. Și mă mai apuca doru de ai mei și de bunicu Gavril. Îmi alinam dorul ăsta venit dintr-odată, uitându-mă în deal și începeam să chiui „Uuuu...tu bunicăăă” crezând cu tărie că ei mă aud, ba chiar îi și vedeam cum îmi fac cu mâna.
Azi nu-i mai aud. Nu mă mai dau de-a dura. Vacile nu mai fac gălăgie înainte să adorm, căci dormeam perete-n perete. Azi nu mai port tocurile alea mari, dar nici desculță pe iarba udă nu mai umblu dimineața și nici bunica nu-mi mai spune să mă încalț, în timp ce-mi aduce lapte proaspăt muls. Azi nu mai e la fel. Azi mă uit din deal la vale și strig încet „Uuuuuuuiii tuuu!” și încerc să aud cum o copiliță încearcă să-mi răspundă. Azi încerc să mai copilăresc, dar nu mai e la fel. Totuși, n-am să mă opresc, voi strânge mereu flori de câmp, voi tăia mereu frunze ca să fac mâncare din ele, îmi va fi mereu frică noaptea de ochii necunoscuți din pădure și voi pierde nopțile pe leagăn, uitându-mă la stele.
Și uite așa, cu dorul de mâna, am adormit. Un cântec despre o Ană care trebuia să plece se auzea de undeva din depărtare.



După 10 ani...