 |
| Foto: weheartit.com |
Dragul meu,
haiduc ori ba, poți pleca. Nu te alung și
văd că nu ești surprins când auzi asta. Te-am citit, te-am scris și te-am recitit până am înțeles ce trebuie să
fac. Chit că nu ai același chip, am trăit povestea asta de
nenumărate ori, iar de data vreau să-i schimb finalul.
În fiecare seară după ce adormeai, călcam pe
urmele pe care le-ai lăsat în timpul zilei și în fiecare miez de noapte
ajungeam înapoi în fața porții, unde erau vreo trei cercuri lăsate de pașii
tăi. Ăsta era semn că ceva te frământa, că voiai să-mi spui ceva și aveai
impresia că de te vei roti în jurul cozii de câteva ori, vei găsi o punguță cu
vorbe pe care să mi-o pui pe masă. Joc de ceva vreme de-a-prinselea cu
amprentele din noroi, iar asta înseamnă că încă n-ai găsit-o.
Știam care ți-e baiul. Nu erai primul care-l
ține în brațe, dar nu voiam să fac să fie ușor pentru tine. Recunosc, am fost
egoistă, voiam să te chinui în fiecare seară, pentru că asta înseamna că e încă
una în care am să ascult doinele pe care bătăile inimii tale le compun.
Se întâmplase și inevitabilul. Cuiva i se
făcuse milă de tine și ți-a dat un săculeț cu niște cuvinte; nu erau multe, dar
suficiente încât să ai de ales dacă le folosești pe toate sau doar câteva. N-ai
intrat cu el în casă, însă știu că e ascuns sub brăduțul plantat în primăvara
asta și că nu mi l-ai dat pentru că te-ai răzgândit (pentru gândul ăsta e de
vină firea mea visătoare), ori pentru că te-ai gândit să faci o nebunie și să
pleci fără să-mi dai nici măcar un cuvânt. La cel din urmă gând m-a luat cu
tremurat și ăst' tremurat m-a dus, plutind, la Lună.
Am plâns, copil, deși am scris pe peretele
de lângă pat că nu am să fac asta din cauza ta. Am plâns până când
lacrimile s-au transformat în cerneală. Ții minte ce-i tot repet eu Lunii când
merg la ea și o găsesc plângând: „Stele se nasc. Stele pleacă.”? În
seara asta am învățat și eu lecția asta, în sfârșit, iar pentru că Lunii i se
născuse o stea artistă, am rugat-o să-mi scrie cum știe ea mai frumos, pe
piele, „Oameni vin. Oameni pleacă.” și să apese cât
poate ea de tare.
Om scump, dacă asta vrei, poți pleca. Am
să-ți țin lanterna până sapi după săculețul ce adăpostește câteva vorbe, îți
voi da tolba în care ți-am așezat ceva ca să nu uiți de mine și voi pune un lup
să te conducă până la ieșirea din Pădure.
N-am să mă consum precum o lumânare pe care
o aprindeam seara când inventam povești, iar la sfârșitul ei să ajung să te
urăsc. În schimb, voi aprinde în fiecare seară o lumânărică ce emană parfumul
tău în timp ce stau în leagăn și îmi mângâi cerbii.
Nu-ți voi cere nimic. Cu ce drept? Nici
măcar un „Pa” ori o privire înapoi. Mi-ai lăsat cântecele pe care le-am învățat
de la „tic-tac”-urile inimii tale și o să le fredonez împreună cu Luna și
stelele. Ești primul care pleacă însoțit de liniștea mea. Du-te, drag, cu pace
și fără dor, căci dorul prea doare și n-ai tu nevoie de chin. Du-te, căci toți
se duc. Unii merg pe unde urmează tu să calci și cântă până ies din tărâm,
uitând apoi că au știut vreodată cântece haiducești. Alții se duc Sus și dacă
le cânți, încearcă să te îmbrățișeze cu o adiere de vânt sau de plângi, îți
trimit un picur pe obraz ca să știi că nu ești singur.
Unul vine, unul pleacă. Toți vin, toți
pleacă, dar nu e bai. Mai ai pretenția în momentul plecării să primești un „Ai
grijă de tine!”, dar nu te supăra în caz că nu-l auzi, pentru că e posibil ca
doar pentru tine să se traducă „nu mi-am pierdut timpul aici. Am găsit ce am
căutat. Am sufletul plin de bine, deși nu credeam că e posibil. Ai însemnat
ceva. Cine știe, poate într-o zi...”
