 |
| Foto: weheartit.com |
Nu
e ceva nou că afară ninge, căci te-au anunțat cei de la televizor. Dar trebuia
să fii surprinsă pentru că iarna e anotimpul tău preferat. Este! Nu era, termină
cu ideea asta de schimbare în gri.
Că
e frig afară și lumea are o scuză pentru fața alungită, nici asta nu e nou. Dar
tu nu găseai niciodată scuze și în loc să ai ochii în pământ, îi ridicai spre
cer și îți construiai o haină din zăpada adunată în fața blocului și te credeai
zână. Acum rămâi înțepenită când ieși din clădire, de parcă ai ști că trebuie
să faci ceva dar nu-ți poți aminti ce. Știi ce trebuie să faci? Să te arunci în
zăpadă sau să te așezi pe o bucățică de gheață, să aduni cât de mult aer rece
poți din și să-ți croșetezi o pereche de mănuși. Deși mâinile îți vor fi tot reci
(pentru că ție nu ți se încălzesc niciodată), vor avea totuși o hăinuță care va
sclipi în lumina felinarelor și stelele vor avea impresia că se privesc în
oglindă. Să-ți amintești că trebuie să mergi la Lună, să le spuneți povești
fulgilor care cad încetișor și se așează pe năsucul unui copil care a căzut
pentru prima oară în zăpadă.
Dar tu nu faci nimic din toate astea. Nu-ți
aduci aminte că tot ce e gri pentru restul, pentru tine e curcubeu. Simți că
te-ai pierdut și nu știi unde. De
unde să începi să cauți? Sau mai bine spus: vrei să te regăsești? Îți văd ochii
nesiguri. Parcă îți place și nuanța asta de cenușiu. O fi drăguță, poate dacă
aș sta în locul tău aș fi de aceeași părere. Dar pe mine, cealaltă parte din
tine, nu mă lași să stau lângă tine. Cui mă lași? Unde vrei să mă
îngropi? Nu poți sparge vitrina asta și gândește-te că la următoarea oglindă,
tot în fața ta voi fi. Hai să mergem acasă. Te rog, dă-mi
ascuțitoarea înapoi. Lasă-mă să ne colorez lumea din nou..
Nu
m-ai ascultat și ai plecat din fața vitrinei, ocolind fiecare sticlă, pentru că
nu ai fi suportat să mă mai auzi. Ai mereu impresia că aș începe să-ți vorbesc
atât de frumos încât ai ceda și m-ai lăsa pe mine să conduc. Așa că ai coborât
într-un subsol unde e ceai bun și nu te puteai împiedica de mine,
rugându-te ca fierbințeala ceaiului să-mi ardă cuvintele pentru câteva ore.
Te gândeai la ziua în care ai ajuns tu la
putere, când ai devenit sora cea mare care râdea de aia mică. Ziua aia în care
ai realizat că dacă aș fi continuat eu să conduc, ar fi ieșit rău. Dar tu chiar
crezi că acum e bine? Serios? Atunci de ce te doare?
Nu ți-ai terminat gândurile, căci cineva s-a
împiedicat de scara din fața mesei tale. Voiai să te uiți urât, dar ți-ai dat
seama că tu/noi am fi avut nasul spart deja dacă am fi fost în situația lui,
așa că te-ai chinuit să-i zâmbești . Venise să-ți ceară o linguriță de zahăr,
căci uitase chelnerița să-i aducă și nu mai voia să-i strice ziua. Am chicotit,
pentru că la fel aș fi făcut și eu, dar m-ai înghiontit. N-aveai voie să fii
caldă! Nu ții minte cum, dar ați ajuns să stați de vorbă vreo patru ore și să
te ajute să-ți iei paltonul pe tine. Când ați ieșit din clădire ningea atât de
frumos încât eu te rugam zgomotos să-mi dai drumul, să mă lași să fac bulgări
și îngeri de zăpadă, dar m-ai închis repede într-o cămăruță din mintea ta.
Ți-ai șters repede urmele lăsate de veselia mea și ți-ai luat rămas-bun de la
el.
Dar nu s-a terminat așa ușor și acum, după
două săptămâni sunteți iar în fața unei oglinzi. După două săptămâni în care
mi-a devenit drag, îl lași pentru a nu-știu câta oară să vorbească singur,
pentru că tu privești țintă imaginea mea, care dansează în jurul unui brad în
care am agățat o poză cu el. Ți-e frică de faptul că mi-a devenit atât de drag,
dar cel mai frică ți-e de faptul că și tu simți la fel.
Nu s-a mai putut abține și a pus întrebarea
aia la care nu aveai răspuns pregătit, pentru că nimeni nu ar fi trebuit să
ți-o adreseze:
-Ce furtuni se ascund în tine?
-Nu furtuni, ci mai degrabă, explozii, i-am
răspuns amândouă, lăsându-mă, după atâta vreme, să plâng.
Ne-am așezat pe o bancă, plină de zăpadă, în
timp ce el ne privea încurcat.
-Uită-te în jurul meu, la oamenii care sunt
cu mine zilnic. Fiecare din ei au
ceva ce eu nu mai am. E ca și cum aș fi explodat într-o zi și cioburi din mine
au intrat în ei. Dar nu zic bine. În momentul exploziei mă aflam lângă o
vitrină, iar eu eram făcută din pene. Penele mi s-au desprins și au zburat una
la fiecare om care trebuia protejat de cioburi, fie el bun sau rău. Însă
bucățele de sticlă trebuiau să ajungă undeva, așa că au intrat în mine. Și
cum să le zic oamenilor să-mi dea binele înapoi? Pentru asta
ar trebui să explodez din nou și cioburile să sară, rănind oameni nevinovați.
Sunt prea multe răni pentru care aș căra vinovăția în spate. Din ziua aia, n-am
mai fost întreagă și am devenit două. Partea rea- cea care stătea în cafeneaua
aceea, în întuneric și care privește totul de la distanță- , și partea bună, care
e închisă în mine și vrea să iasă, ca să facă pe alintata.
-Și de ce nu-i dai drumul?
-Pentru că ar lua totul ca atare. Ar
iubi prea mult, ar fi prea bună iar apoi ar suferi mai mult decât ar fi cazul,
iar de fiecare dată când ar plânge, ar face-o în hohote și de la atâta
zdruncinat ar cădea cioburi.
-De ce nu găsiți un echilibru? De ce nu o
lași pe cea bună să ia decizii cu sufletul, iar tu cu capul?
Ai pufnit și eu am apărut la ușa cămăruței
mele...
-Sufletul...mi-e plecat. Îmbrățișează
fiecare om pe care-l întâlnește, sperând că o să ajungă acasă. Partea cea mai
interesantă e că a ajuns să mă îmbrățișeze, dar nu m-a recunoscut și și-a
continuat drumul. Măcar face ceea ce a visat: trăiește din îmbrățișări.
-Știu sigur că sunt momente în care ai vrea
ca Buna să fie la conducere. Uite, dacă e să plângă în hohote, voi fi acolo și
voi avea grijă să prind cioburile într-o cutie și după ce le-am adunat pe toate
le vom îngropa undeva departe. Știu că acum ești sigură că nu voi sta atâta
timp lângă tine, așa că am să-ți caut sufletul și-l voi lăsa să mă îmbrățișeze.
Nu o să-l las să fugă, îl voi aduce acasă și veți putea amândoi să măturați
cioburi. Dar prima oară, spune-mi:
cum facem să fiți iar una? Nu tu Buna, nu tu Reaua, ci doar Tu?
- Ne trebuie o ascuțitoare! Avem o lume de colorat!
