 |
| Foto: weheartit.com |
Iar
ai plecat și te-ai rătăcit? Oare când te vei învăța să lași niște conuri de
brad după fiecare pas, ca să-i fie mai ușor cerbului să-ți dea de urmă și să te
aducă înapoi? Oh, sau ai plecat cu gândul că nu te mai întorci? Iar,
copil? Zi-mi ce să fac ca să stai...
Mai știi ce ți-am spus când am băut prima
cană de ciocolată caldă împreună? Ți-am zis că ai un suflet frumos, iar tu
te-ai încruntat și ți-ai lăsat privirea în jos pentru câteva secunde în care ai
înecat, în cana în care scorțișoara dansa cu ciocolata, un „Dacă ai știi!”, a
cărui ironie ar fi putut să-mi strice seara. Am continuat să-ți zic asta la
fiecare ceașcă de ceai, la fiecare cană cu vin fiert, la fiecare portocală pe
care o desfăceai tu, iar tu continuai să fii surd și refuzai să spui ceva care
să-mi dea iluzia că am dreptate. Am spus asta până când ai simțit ceva ce voia
să însemne că sufletul tău mă auzise și voia să se apropie, dar l-ai pus înapoi
la colț și ai continuat să te prefaci că nu există.
Poate că a fost de vină lingurița aia de
zahăr pe care ți-am pus-o în plus, ca să-ți începi ziua dulce, dar într-o
dimineață mi-ai zis, pe neașteptate: „Suflet? Zici tu că am așa ceva și că
mai e și bun pe deasupra?”. Am chicotit, căci nu mai auzisem până atunci de
oameni fără suflet. Îl avem cu toții, doar că mulți l-am îndopat cu somnifere
și am uitat de el. Dar al tău nu dormea, ci stătea cuminte în colțul în care
l-ai trimis, iar atunci când ieșeai în lume călca lin în urma ta, ca să nu te
deranjeze. Tăcea și îți aduna ofurile, le vorbea și le ștergea lacrimile, ca să
nu simți că te zgârie ceva pe dinăuntru. Prima oară când l-am văzut a fost în
seara în care ți-ai permis să bei mai mult vin, iar atunci când l-am observat
cum îți lua neliniștea în brațe și încerca să-i dea aripi am
vrut să fug la el și să-l mângâi, așa cum făcea și el cu grijile tale. Dar pe
când sufletul meu începuse să facă un pas spre el, te-ai ridicat brusc și ai
ieșit din casă. Ți-ai uitat fularul...
Ai venit a doua zi după el și ți-ai cerut
scuze că ai fugit așa. Ți-am spus să taci și ți-am dat cadoul de Crăciun mai
devreme: o cană doar a ta, care era acum plină de cafea tare care să te ajute
să-ți revii după vinul care te-a făcut să nu mai gândești ce faci. Nu
înțelegeai de ce continui să stau lângă tine, de ce nu realizez că nu ești
omul care merită să-mi asculte poveștile înainte să fie puse pe foaie, ori
de ce nu vedeam că ești sloi de gheață și că nu ai putea să-mi oferi căldura de
care aș avea nevoie. Nu puteai să-ți explici de ce, atunci când ne plimbam prin
Pădure și rămâneai în urmă intenționat, eu mă întorceam și te trăgeam după
mine, așa cum îi trăgeam pe verișorii mei cu sania.
Nu
te cunoșteam încă, dar așteptam. Îmi spuneai și tu povești, dar mereu erau
spuse pe jumătate și încercai să sari peste unele părți, de parcă aș fi fost un
copil căruia trebuia să-i ascunzi adevărul dureros. Te așteptai să încep să fac
mofturi, să te ameninț că plec dacă nu-mi spui ce ascunzi și te mirai atât de
tare când vedeai că e încă o dimineață în care sunt pe leagănul din fața casei
tale, cu două cești în mâini. Într-o seară ai venit și nu mirosea a ciocolată
caldă în căsuță, căci avusesem o zi în care îi băgasem pe oameni în seamă prea
mult, așa că ai pus tu laptele pe foc și până s-a încălzit ți-am povestit exact
ce mă supărase. Ai spus la un moment dat: „Am pățit și eu asta!”. Tu,
cel care ai ascuns mereu părțile aiurea din poveștile tale, ai vorbit! Ai
vorbit atât de frumos și de mult încât ai golit vreo 20 de saci de cuvinte.
Făceai pauze și îmi spuneai să mă bag la somn, însă eu nu voiam. Nu te lăsam să
te oprești nici când mergeai afară ca să mai aduci lemne, ci îmi luam pătura în
spate și mergeam cu tine. Eram foarte atentă la focul din sobă, căci mi-era
frică să nu te ia nițel frigul și să începi să taci din nou...
Nu, nu te-am cunoscut în seara aia. Și n-aș
putea zice că te cunosc întru totul nici azi, pentru că tu ai ceva nou în
fiecare zi. Nu te cunosc, dar te știu și mă mulțumesc doar cu atât. Îți știu
pașii greoi și îi simt de îndată ce intri în curte, anunțându-mă să pregătesc
ceaiul; știu că atunci când sufletul îți „reîngheață”, nu mai respiri la fel.
Știu că atunci când simți că răul pune stăpânire pe tine, începi să amesteci în
cană cu bețișorul de scorțișoară. Îți știu poveștile, pentru că mi le-ai spus,
dar tare aș mai fi vrut să le cunosc, să fi fost acolo și să te fac să te simți
bine, sau măcar să fi știut acum ce fel de îmbrățișare să-ți ofer ca să-ți omor
grijile.
Mi-am amintit toate astea în timp ce mă
descălțam și am făcut primii pași prin zăpada moale și rece, care avea chef de
joacă și mă gâdila. Acu` nu te uita urât la mine și nu mă certa, căci era
singura soluție prin care puteam să te găsesc: simțindu-ți căldura pașilor.
Te-am prins de mână și ți-am zis să vii acasă, să-ți lași sufletul să se
dezghețe lângă soba în care focul nu se va stinge niciodată, căci voi avea eu
grijă de asta. M-ai luat în brațe și mi-ai pus peste picioare fularul tău până
am trecut pragul căsuței în care ai adormit ținându-mă strâns de mână. Oare
când n-o să-ți mai fie frică și vei înțelege că răul meu s-a îndrăgostit de-al
tău?
