Aș mai vrea, dar...adio!

Foto: weheartit.com

    Uț..mai termin un an și încep altul cu tine în suflet! Să fii bine, oriunde ai fi! http://davideugen.ro/

  

Nu ne-am dus de Crăciun Sus. De ce să încurcăm lumea? De ce să-mi duc eu fața tristă și gri printre tot albul ăla? Așa că am făcut calcule și am hotărât: trecerea dintre ani o facem cu bunicul. A avut și haiducul timp să se pregătească, pentru că în afară de colinde, la noi în căsuță se auzea: „Cum, în Rai? Sunt pregătit? Și bunicul ce-o să zică, e al tău, poate nu vrea să mă primească?! Fă-mi un ceai să mă calmez.” Și  i-am tot făcut ceaiuri și râdeam de el. Cum să fii stresat că mergi în locul unde domnește pacea?

De dimineață am făcut drumuri pe Lună. Am fost fiecare separat. Unul a coborât zâmbind, celălalt oftând. Ghiciți cine, care a fost. Am avut multe să-i spun, am avut regrete de dat afară, multe lacrimi de vărsat până să mă ierte Luna pentru că am ocolit-o. Am avut multe răni să-i pansez, căci ce i-am făcut eu lasă urme. M-a  certat, dar totuși a fost blândă deși nu meritam. Nu mi-a zis, pentru că nu voia să mă lovească așa cum am făcut-o eu, dar eu, dintre toți oamenii ei, trebuia să știu cel mai bine prin ce trece. Știam, dar mi-am încuiat urechile și am lăsat Soarele să se ocupe de ea. Mi-a spus ce știam deja, că am noroc cu haiducul, că altfel ar fi fost în stare să-mi taie scara și m-ar fi părăsit. Pentru că și pe ea au călit-o stelele plecate și a învățat și ea cum să nu-i mai pese. Ne-am îmbrățișat...am reușit să-i lipesc la loc bucățile căzute lângă scară. Când am ajuns jos, m-am asigurat că scara nu are nevoie de nicio reparație și mi-am notat în minte că trebuie să-i scriu un cântec Soarelui, ca să-și mai întoarcă din când în când un ochi spre mine.

Când am ajuns înapoi la căsuță, totul era gata. Doi saci plini de nici noi nu știm ce, patinele de luat în spate, căci aveam un lac înghețat de traversat, zâmbete și emoție de luat cu noi. Mi-am mângâiat cerbii ultima oară pe anul ăsta, în timp ce dragul meu îi așeza fularul omului de zăpadă și am plecat. Fiecare cu sacul lui, cu gândurile lui, însă cu o destinație comună. În mijlocul lacului, era un pom rătăcit, nu știm ce vânturi l-a adus acolo, ce griji l-a făcut s-o ia din loc, cert e că noi am pus frână și am scos două betele din sac și l-am îmbrăcat cu gândul : dacă ești singur, măcar trupului să nu-i fie frig. apoi am alunecat în continuare, până am ajuns în străfundul Pădurii, lângă cea mai frumoasă scară și cea mai sigură.

De la prima treaptă se putea auzi toată agitația: milioane de îngeri păzitori deschizând cărți pentru oamenii lor dragi, un cor încerca să le facă munca mai plăcută, iar undeva se auzea un cântec country de sărbătoare și am început să plâng având totuși un zâmbet pe buze. La capătul scării ne aștepta cel mai drag bătrân din cer, care a întins mâna să-mi ia sacul din spate. Mereu să-mi ia greutatea din spate. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi îmbrățișeze omul, astfel mulțumindu-i că are grijă de mine așa cum el nu mai poate; mi-a luat mâinile și mi le-a sărutat, curgându-i lacrimi....stropi din care vor curge multe texte, apoi m-a luat pe umeri și ne-a dus în grădina și casa lui. Pe un leagăn, stătea îngerul meu care citea dintr-o carte, cartea mea din anul următor. I-am sărit în brațe cu picioarele tremurând; ciudat era faptul că mereu l-am considerat copil, dar acum eu eram copilandrul. M-a acoperit cu aripile lui și mi-a mângâiat rănile. Înainte să închid ochii pentru a vărsa lacrimi dulci, de pace, mi-am văzut haiducul învăluit de aripi pe care le uitase, pe care le credea pierdute pentru totdeauna...îngerul lui.

-Nu l-am găsit...îmi spune tataie oftând, nevrând să-mi strice ziua dar știa ce am în minte, referindu-se la suflet.

-Știu, i-am răspuns mângâindu-i fruntea. Dar e aici, îl simt. E curat, dar nu e pregătit să se întoarcă. E în regulă, măcar e cu tine, chiar dacă nu știi.

Știți ce aveam, noi în saci, de fapt? Scrisori. O grămadă de scrisori pentru fiecare rudă a noastră, fiecare rudă a cunoscuților noștri, pentru fiecare suflet de Aici care se uita cu jind la noi și se întreba de ce ai lor dragi nu sunt în locul nostru. Scrisori despre importanții lor de pe Pământ, scrisori care să-i aline, măcar puțin. Fiecare cu grămada lui, ne mai intersectam uneori și eu o luam pe unde a venit el și invers. Doi hoinari prin Rai, cântând piese country. Se mai opreau îngeri și se uitau încurcați, dar le plăcea.

După ce am terminat joaca de-a poștașii, ne-am adunat iar în curtea bunicului, unde am băut ceai din căni vechi, am mâncat mere curățate cu grijă. L-am colindat înainte să se audă clopotul magic care ne dădea de știre că-i gata, că iar e nou tot în lume. Ne-am rugat împreună...tot Raiul răsunând. Nu mai voiam să coborâm, am fi împrăștiat scrisori zilnic, am fi jucat v-ați ascunselea cu îngerii, ne-am fi alinat în fiecare seară cu atingerea celor pierduți...dar nu se putea. Ne-am golit sacii, lăsându-i bunicului un caiet gros cu poveștile noastre, le-am dat îngerilor noștri câte un caiet cu melodiile noastre preferate, poate le-or plăcea și lor. Ne-am luat de mână și am coborât prima treaptă. L-am lăsat pe copil în față...iar ultima treaptă n-am vrut să o cobor. Mi-era frică. Ce mă așteaptă? Ce dureri, ce cuvinte, ce Soare, ce verde, ce cântece...ce oameni? Al meu avea aceleași griji, pentru mine. M-a luat în brațe, fără să mai fac pasul decisiv.

O să fie bine..

 Să aveți un an așa cum vi-l doriți. Să vă fie frică, iar atunci când binele vă atinge, să uitați de ea! Să uitați să iubiți pentru o clipă, doar atât, o clipă, iar după ce vă aduceți aminte să vă gândiți la golul pe care lipsa iubirii îl lasă. Să nu uitați golul ăla, vă va ajuta să iubiți așa cum nici în cărți nu scrie. Să coaseți din lacrimile vărsate o haină, pe care la sfârșitul anului să i-o dăruiți sufletului, să fie acel „ceva nou” al lui, să-i țină de cald, astfel încât să nu trebuiască să fugă niciodată. Să aveți grijă de voi...întotdeauna!

Iar e alb

Foto: weheartit.com

Dragă haiducule, știu că nu ți-am scris de mult, dar dacă nu ajungi până diseară am să-ți torn dulceață în ghete...în toate! Nu râde, vorbesc serios! Te sfătuiesc să-ți faci rost de o sanie sau de o pungă și să-ți dai drumul de pe deal. Știu că ești puternic și că mai reziști să mergi prin troiene, că n-ai nevoie de scurtături...dar eu am. Am nevoie să vii. Ai haiducit prea mult și parcă de când nu ți-am mai scris ai uitat cum să-mi chiui, să mă anunți că ești bine. Deci vii?

Anul ăsta am pus mai multe luminițe pe verandă și am pus felinare mici până unde am ajuns, ca să vezi mai bine drumul, să nu-ți găsești scuza că a fost prea întunecată Pădurea. Așa că ai grijă să nu dai cu sania peste ele când ajungi! Ohh, da...am pus luminițe și pe acoperiș și sunt atâââât de frumoase, știi tu, arată așa cum îți tot spuneam că vreau când ne uitam la filme. Nu te uita încurcat, a trebuit să mă cocoț eu, că cineva (nu arăt cu degetul) și-a prelungit hoinăreala. Am căzut de câteva ori, dar de aia m-am urcat doar după ce s-a așezat bine zăpada, să cad pe moale.

Dacă nu ajungi până diseară, am să sting toate luminile. Și abia le-am aprins. Am adus atâta întuneric și frig pe aici în ultima vreme, încât la un moment dat am renunțat să vin. S-au întâmplat atâtea  lucruri urâte în afară, încât sufletul mi s-a ascuns. Așa e, anul trecut l-am lăsat eu să plece, dar acum e diferit. Nu a plecat fericit și nici nu-l simt că ar vrea să se mai întoarcă. Am făcut și afișe „Pierdut: suflet zăpăcit. Recompensă: povești infinite.”, încă nu le-am lipit niciunde, încă sper că dai tu peste el  și să-l tragi cu sania. E greu fără el, sunt rea fără să vreau, căci n-are cine să-mi spună mereu „Nu există oameni răi. Gâdilă-le sufletul și ai să vezi ce buni devin.”. Fără suflet mi-am supărat bunicul și asta e cel mai grav. Nu m-am bucurat de prima ninsoare, copil, atât de urât e aici...poate, dacă-mi vine sufletul acasă, îmi aduce el aminte  de o colindă și-l îmbunez pe bunic și scutură iar sacii albi de Sus. Veniți? Atât vreau de la Moș...un haiduc și un suflet.

Ai găsit sania aia sau te chinui acum să o asamblezi? Am nevoie de rețeta aia nouă pe care o ai în buzunar, primită de la o bunicuță căreia i-ai tăiat un șopru de lemne ca să aibă toată iarna...știi că trebuie să o încerc de vreo zece ori până să-mi iasă, că altfel o să mănânce vecinii zăpadă cu gust de ciocolată sau mai rău, prăjituri arse.

Haiiiiiiiii! Am găsit niște nasturi atât de frumoși pentru omul de zăpadă. Am și fular nou pentru el, ghici ce culoare e? Albastruuuuu. Și am și o nouă oală pe care să i-o facem pălărie. Doar om de zăpadă nu am. Vino, că îmi tremură zăpada din fața ferestrei că vrea să fie om.  Nu fii bosumflat și nu mă lua cu „Puteai să-l faci singură!”, că știi că mie îmi ies bulgării oricum, dar nu rotunzi și cine mi-i ridica, că cerbii le-ar fi făcut găuri dacă îi luau în coarne?! Așa că taci, lasă aerul rece să-ți înghețe nările și urcă-te pe sanie. Și nu uita să hăuli!

Auzi...dacă totuși mă răzgândesc și nu-ți mai vărs dulceață în ghete, ce ai vrea să găsești în ele? Lasă că găsesc eu ceva. Iar am pictat pereții. Au fulgi albaștri și o lună în mijlocul lor. Nu, n-am mai fost la ea...e supărată. Toți din Pădure sunt dezamăgiți de mine. Abia mi-am convins cerbii să se întoarcă. De asta vreau să vii, că tu ai o relație mai specială cu ea și poate îmi dai idei cum să o împac.

Auzi? Imposibil să nu auzi, că vuie toată Pădurea de cântecele pe care le-am pus la boxe. Am învățat să cânt mai frumos, deci ai nevoie de un strat mai subțire de vată în urechi anul ăsta.

Iiiiiiiiii...te-am auzit! Ți-ai dat drumul de pe deal în jos. Haide, haideeeee! Aaaa, să pui frână, acum! Nu-mi uita sacul cu portocale, se anunță oaspeți. De vin am făcut eu rost! Bun, acum urcă-te înapoi și vino! Te aștept cu pâine și sare și o cană cu vin fiert, iar cerbii și-au făcut propriul cor, acum fac ultima repetiție căci începând cu seara asta, o să ne cânte după fiecare asfințit.

Vino! Am băgat gemul înapoi în frigider!

Am fost. Am simțit.

Fotografie găsită pe facebook

Da, mamă, am ieșit și eu. Da, mami, am prins curaj să urlu, n-am mai putut ține în mine. Am luptat și nu am făcut-o singură. Am ieșit, căci era prea multă gălăgie înăuntru care era degeaba și de stingeam laptopul sau îmi închideam telefonul, tot era prea multă...așa că am ieșit și nu a mai fost gălăgie. A fost solidaritate, mami! Știu că te-ai speriat când ți-am zis unde mă duc, dar am avut grijă. De fapt, au fost peste 3.000 de oameni care au avut grijă de mine și eu de ei! Da, tati, poate că am dat țara peste cap, dar măcar am făcut-o împreună. N-a fost nimeni rău, n-a fost nimeni rocker, n-a fost nimeni manelist, nici unul n-am fost prost, nici unul n-am fost urât ori slab, ori îngâmfat....n-am fost decât români.

Am ieșit, pentru că mă doare. De vineri mă tot doare și de durerea asta nu se scapă. Te doare și pe tine mami, știu...și pe tata la fel. Vă simt inima pitită de fiecare dată când vă zic că am ieșit din siguranța camerei mele, pentru că la fel e și a mea. Mă doare pentru că au murit oameni pe care aș fi vrut să am ocazia să-i cunosc. Mă doare pentru că au plecat oameni mai buni decât mine. N-au avut nici o vină, mami. Au plecat și ei din casă așa cum o mai făceam și eu, să se rupă puțin de așa-zisul stres, să-și danseze grijile pe unul din genurile de muzică ce ți-e cel mai bun prieten în momentele tensionate...dar ei nu s-au mai întors, mami, așa cum o făceam eu. Ei nu au mai avut ocazia să-și trezească părinții pentru că și-au uitat cheia, ori pentru că scormonesc prin frigider. De ce?

Muzica nu ucide, nici dansul. De ce atâta ură? De ce, mami, spun oameni ăștia, de mergem și-i ascultăm duminica, că sunt răi și Doamne-Doamne ne întoarce spatele dacă ascultăm adevărul și iubirea din rock? Tu chiar crezi că dacă azi un rocker merge și salvează un copil de la înot, ori o bătrânică din fața mașinii, Dumnezeu o să zică: „Ah, și ce dacă? Ascultă rock, e păcătos!”. Nu, tati, eu nu cred așa ceva...pentru că eu am crescut cu un Dumnezeu blând deasupra mea, care ne iubește mai mult decât ne iubim noi. Nu, tati, nu a fost blasfemie că am trecut cu protestul și prin fața bisericilor și nici nu cred că Dumnezeu a fost furios, ci doar a stat și ne-a ascultat rugăciunile, pentru că am fost mulți care în timp ce mergeam ne rugam pentru cei 64 de îngeri. Îl iubesc pe Dumnezeu, tati...dar nu-i iubesc pe cei care profită de credința noastră și nu-i ajută pe cei care au nevoie. De asta vreau spitale, tati. Am unde să mă rog, cel mai bine și sincer o fac pe banca de lângă bunicul...dar unde mă duc, tati, dacă pic pe stradă, așa cum zici de multe ori că o să o fac?  Vreau spitale, vreau doctori cărora să le pese!

Am ieșit, frate. Și știu că dacă erai aici ai fi venit cu mine. Și m-ai fi luat tu pe umeri, așa cum tatăl din fața mea și-a luat fetița, ca să văd și eu câți oameni erau în spate. Mi-ai fi zis și tu, precum mama acelei fetițe să nu-mi fie rușine, să țip..să fiu cea care dă startul. Ne-am fi gândit împreună că la vârsta ei visam că o să fim bine, o să respirăm cel mai curat aer și că o să ne trezim în fiecare dimineață zâmbind, nu ne-ar fi trecut prin cap că unul din noi va striga cât de tare poate, pentru că țara asta nu a devenit deloc ce am visat și doare, iar că celălalt e în altă țară și se gândește la soră-sa și se roagă să ajungă bine de la protest. Am ajuns bine, am călcat pe piciorul cuiva, am fost călcată, dar n-am mai simțit nimic. Am avut doar un scop: să fim auziți. Am fost, încă nu știu sigur cât de bine.  Nu a fost protest, ci a fost o unire. Cea mai frumoasă...unirea oamenilor care au același vis. Nu, frate, nu am să mai privesc în pământ, ci o să trec în fiecare zi prin Piața Mare și o să văd aceeași mulțime de fiecare dată, am să fiu mândră!

Da, mami, am ajuns în cameră...nu mai sunt aceeași. Am 3.000 de noduri în gât dar pe toate le dezleg cu cele mai curate lacrimi pe care le-am vărsat până acum..le deznod acum, cu fiecare cuvânt scris.

Nu, mami, nu am fost în Colectiv. Dar nici ei nu trebuiau să fie..

Who's your superhero?

Foto: weheartit.com

Am văzut mai demult poza asta. Am zis vreo două minute „Ce drăguuuuț”, apoi mi-am revenit și mi-am zis să le dau încolo de romantisme.

Dar m-am trezit într-o dimineață cu imaginea în minte și am început să cuget la ce ar însemna asta.Toți avem eroul nostru sau cel puțin trăim cu speranța că e pe undeva, că e mai împiedicat și de asta întârzie.

„Cum ar fi super eroul tău?” s-ar traduce pentru unii: „Care e genul tău?”, dar nu e chiar așa. Că poți întâlni mulți înalți/scunzi, bruneți/blonzi, cu ochii albaștri/căprui, sau ce imagine de vis ți-ai mai construit tu în cap. Dar omul care te va face să-i spui că lumea e norocoasă că există cineva ca el nu o să arate așa cum ai crede. Am început să mă gândesc la cum aș vrea să-mi fie omul.

Majoritatea visează la un super erou care le va lua povara din spate și o va duce undeva departe. La un om care să le ușureze viața sau mai bine zis, să le trăiască viața, însă nu-și dau seama ca asta ar însemna să le trăiască și binele. De asta, supereroul meu m-ar ajuta să învăț cum să trăiesc, oricât de multă răbdare ar trebui să aibă. M-ar ajuta să scap încet-încet de povara din spate, iar la fiecare bucățică de greutate dată jos m-ar scutura de praf și mi-ar arăta tot ce stătea ascuns sub ea: curajul pe care îl consider lux, dragostea pe care refuz să o ofer, visele pe care nu le bag în seamă.

Ar fi omul care nu ar crede că ochii mei au fost negrii de la început, ci ar vedea că se ascund în ei lacuri tulburi. M-ar duce într-o zi pe un lac cu apă limpede și ar începe să cânte un cântec de dor. M-ar lăsa să vâslesc până s-ar limpezi și apele din mine.

My superhero va simți când n-am curaj să spun ce simt. Atunci ar fugi până la mine și m-ar pune să alerg până în vârful unui deal, iar dacă tot nu am o urmă de zâmbet pe față, mi-ar spune, gâfâind ( eroii mai și obosesc): „Țipă! Urlă la mine. Urlă la tine. Țipă să te audă pietrele, copăceii și toate făpturile mici. Dar nu mai ține în tine. Câte lacuri vrei să mai tulburi? Nu mai știi cât ne-am chinuit să le curățăm? Nu știi ce să zici? Orice, doar vorbește! Nu te mai învinovăți și nu te mai certa! Șterge-ți din cap ideea că dacă faci liniște, le faci bine tuturor! Bine, încep eu. Țipăm alfabetul!”- și am țipa amândoi, ca nebunii, căci nu ne-ar mai putea numi nimeni oameni care visează la pace.

MyMan nu-și uită niciodată hanoracul când ieșim din casă. Și asta nu pentru că ține la sănătatea lui, ci pentru că ține la a mea, căci eu mă cred o lady și nu mă îmbrac gros. Se enervează atunci când mă încăpățânez să arăt bine și nu-mi închei hanoracul sau îl țin doar pe umeri și atunci uită ce e aia blândețe, închizându-mi fermoarul până în gât. Are el o putere specială cu ajutorul căruia simte când vreau să ies din casă atunci când e plecat și-mi transmite, cu puterea minții, să nu uit să-mi iau o haină mai groasă. Nu uit, normal...dar iau un hanorac de-al lui.

Cel mai simpatic ar fi atunci când face toate lucrurile la care eu zic din prima „nu”, doar ca să mă poată bate la cap cu „Vai, cât de fain a fost! Păcat că n-ai fost. Dar no, dacă ți-e frică, asta e. Eu te iubesc ș-așa, copil care la mare atinge apa doar cu vârful degetelor.”, apoi zâmbește pe ascuns, căci știe că a doua zi am să-l pun să facă aceleași chestii, dar împreună cu mine.

Ar fi omul care nu și-ar dori niciodată o pisică, pentru că i-ar ajunge cât se chinuie să-mi dea capul la o parte atunci când i-a amorțit mâna de la atâta mângâiat, după ce eu am plâns pentru a nu știu câta oară la un film.

Omul care ar aprinde toate beculețele din curte în nopțile în care stelele fac pe zăpăcitele și nu vor să lumineze.

 Nu se minte zicându-și că el mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu, ci m-ar ajuta să-mi dau seama de ce sunt capabilă și cum să mă folosesc de ceea ce am. M-ar lăsa să intru  într-un labirint, pentru că știe că voi ieși din el cu propriile forțe...dar ar fi cu vreo 10 pași în urma mea, suficient cât să mă lase să mă descurc singură dar și să-mi poată auzi respirația. Pentru că el îmi cunoaște diferitele moduri de a respira și cel mai mult îl sperie respirația aia care-l face să fugă de la parter până la mansardă în câteva secunde, care mă face să stau și să privesc în gol câteva ore bune: felul în care respir atunci când mi-e frică de faptul că nu las nimic în viața celor pe care-i întâlnesc.

E super-eroul care pune siguranța mea înainte de a lui, dar nu ar uita niciodată că e și el om.