Întuneric curat.

Foto: weheartit.com

-Să nu mai plângi singură, da? Te duci jos şi-ţi faci un ceai în care să-ți îneci coșmarul. Lasă aburii să-ţi ardă întunericul. Şi după prima gură, mă suni! Auzi?! Sau dacă simţi că rezişti, dă-ţi drumul la muzică şi joacă-te cu sufletele până ajung eu acasă. Termină-ţi ceaiul şi aşteaptă-mă! Nu-mi promite, dar te rog, nu mai plânge singură...

A încuviințat. Ştia cât de tare îl sperie lacrimile ei şi faptul că ochii i se mai întunecau cu o nuanță după fiecare coşmar.

Seara, în timp ce el îi împletea părul, a îndrăznit să spună ceva, dar el ar fi preferat să nu o facă:

-Dar...când voi plânge din cauza ta, atunci ce fac?

N-a fost în stare să-i răspundă şi n-avea rost să-i spună „Copilă, eu n-am să te fac să plângi!”, pentru că ştia că o să vină şi zile din acelea. Nu i-a spus nimic, doar a sărutat-o pe frunte şi a continuat să-i împletească coada în timp ce se uitau cum râde Luna.

Şi a venit şi ziua aia. O zi în care cuvinte s-au spart în aer făcând prea mult zgomot pentru urechiuşele sufletelor. Ziua în care s-au trântit uşi.  Ziua care trecuse lasând urme pe care seara nu reușise să le șteargă, căci amândoi erau în camere separate, dorindu-și să poată trânti uşile de zeci de ori. Ştia că fata lui plânge, dar nu-i putea face nimic. Spera doar ca ea să fie atentă și să observe că în cutia de pe noptieră, în care-i lăsa în fiecare dimineaţă ceva dulce, era acum un plic, pe care scria „Pentru momentele în care fac pe prostul. Sau facem amândoi pe proştii”. Fata îl găsise și știa că era genul de plic al cărui conţinut trebuia să-l citească Sus, pe Lună, care avea  liniştea pregătită, căci auzise și ea toată gălăgia de jos.

S-a dus sus şi şi-a deschis plicul cu furie și cu lacrimi în ochii:

„Dacă citești asta, înseamnă că am făcut o prostie. Ce am spus, ori ce-am făcut?  Tu eşti Sus şi eu stau jos şi trântesc uşa  pentru că am fost -cum spui tu- „zăpăcit”. Iartă-mă! Ştiu că o s-o faci. Şi nu pentru că merit, ci pentru că eşti tu prea bună, într-atât încât m-ai iertat când ţi-am spart cana prferată!  Şi mai zici că nu eşti bună! Sunt sigur că după ce citeşti asta, o să mă ierţi pentru că eu  nu scriu în fiecare zi. Așa că, înainte să mă ierți :

1. Spune-le stelelor să nu mai tacă. N-ai tu nevoie de linişte. Au şters lacrimile tale şi cea mai mică urmă de zgomot lăsată de noi şi de paşii noştri furioşi. Zi-le să cânte doina ta preferată, să fugă, să spună poveşti...dar să nu mai tacă! Să iei și tu din agitația lor și să o aduci jos. Mă omoară liniștea. Hai să râzi în hohote fără motiv și eu să mă uit cu drag la tine.

2. Spune-i Lunii că are dreptate! Că nu sunt doar zăpăcit și are voie să te certe pentru că eşti prea blândă în astfel momente.

3. Vezi că ţi-am pus în geantă câteva foi, un stilou şi ţi-am umplut termosul cu ceai. Apucă-te de scris. Începe povestea aia la care tot visezi cu ochii deschişi şi niciodată n-ai  ceva  în care să-ţi notezi ideile când îţi vin. Pune-ţi toate "of"-urile pe care te-am făcut să le zici, aşterne tot întunericul din tine acolo. Scrie despre toată lumina pe care mi-ai oferit-o, despre iubire. Scrie tot ce-ţi trece prin cap. Şi nu o să arzi foile alea. O să le punem bine şi într-o zi cineva le va găsi. Cineva îi va demostra unei persoane importante, cu ajutorul lor, că există salvare. Salvarea constă în iubire. Şi tot ce trebuie să facă e să îl ia pe acel cineva de mână şi să nu-i dea niciodată drumul, oricât de zăpăcit ar fi.

4. Nu vrei să vii jos? Te rog! Mă vezi? Vezi cum tot stau şi ţin de scară, că poate-poate te hotărăşti să cobori?  Hai oftează de zece ori şi vino. Sunt prost, o ştii, dar ai nevoie să mi-o zici. Hai şi ţipă. Ţipă la mine aşa cum vedem în filme şi râdem de cum se crizează actrița și tu zici: „păi cum să îi zică chiar aşa, în gura mare, tot?!". Aşa trebuie să faci şi tu!  Scoate tot răul pe care ţi l-am făcut şi loveşte-mă cu el. Nu o să-mi faci rău atâta timp cât ție îți va face bine. Urlă la mine, dar nu plânge! Urlă şi lasă-mă să te sărut pe frunte, să te iau de mână şi să intrăm în casă, căci trebuie să strângem toate cuvintele rele pe care le-am împrăştiat azi şi să le aruncăm în râu!"

Alege!

Foto: wheartit.com

  

      

Cred că prea ne-am obişnuit să ne uităm tot înainte. Mulţi dintre noi auzim de când ne știm: „Priveşte înainte, lasă restul în urmă”; mi se pare normal să auzi asta după ce ai trecut prin nenumărate furtuni şi ai fost lovit de câteva crengi ale copacilor care tremurau din cauză că cerul iar se aprinde şi e furios. Dar nu ne-am gândit niciodată că tot privind aşa înainte, la următoarea furtună nu o să fim în stare să vedem pisica care de frică nu mai poate coborî din pomul care a salvat-o de câinele fioros, sau nu îl vedem pe bătrânul care are prea multe bagaje şi trebuie să treacă strada și nici n-are umbrelă. Te-ar striga, te-ar ruga frumos să-l ajuţi, dar te vede cum calci apăsat. Lasă capul în jos, se descurcă el cumva. Nu l-ai văzut? Normal, pentru că eşti prea ocupat să fugi de trecutul tău. Trecutul e în spate, poţi să-l laşi acolo, la el să nu te uiţi. Dar dacă te uiţi înainte înseamnă că zăreşti doar viitorul şi de fapt nu observi nimic. Viitorul îl îmbrăţişezi când îi vine timpul. Ce faci tu acum e o plimbare care se transformă încetişor într-o fugă disperată, pentru că nu mai eşti niciunde. Trecutul e acolo, se uită la tine, ar vrea să te zgârie cumva, dar n-are cum, aşa că ţie ţi-e frică degeaba. Nici în viitor n-ai cum să fii, ţie doar ţi se pare că e în faţa ta. Uită-te puţin în dreapta sau în stânga. 

Ce vezi? Într-o parte vezi cum un ghiocel se chinuie să-şi scoată capul din pământ, vezi un câine cum caută pe cineva care să-l mângâie, un copil în cizmuliţe cum fuge spre ditamai balta şi îi mai vezi mama care ar intra şi ea, „dar nu se cade unui om mare”. Ştii că e o prostie ce gândeşte ea. Că tu te-ai băga şi dacă n-ai avea cizme. De ce nu intri în prezentul acela, de ce nu te uiţi în geanta ta după o pereche de ciuobote pe care să i le dai, ca să-şi creeze amintiri cu mititelul ei, să nu-i pară rău mai târziu că nu a fost destul de mult lângă el?

Acum uită-te în stânga. Vezi cum o frunză îşi ia rămas-bun de la cel care a ocrotit-o atâta vreme, o auzi cum îşi înghite lacrimile ca să nu-l întristeze şi pe el, o auzi cum trage aer în piept şi se lasă în grija aerului pentru câteva secunde. Nu tresări! E bine, prietenele ei au prins-o și acum poate să plângă în pace. Vezi doi îndrăgostiţi cum se aruncă în mormanul de frunze. 

Acum, alege! Alege-ţi prezentul, dar nu mai rătăci. Nu e greu. Probabil unii ţi-ar spune să ai grijă cum decizi, că e vreo şmecherie pe undeva. Nu e nimic, doar anotimpul diferă. Doar închide ochii, trage aer în piept şi lasă-ţi inima să-ţi îndrume paşii. Oriunde ai merge, prezentul îţi coace ceva. Ceva de bine. N-ai să mai rătăceşti. Şi chiar dacă se întâmplă să meargă ceva rău, n-o să te mai întorci în labirintul ăsta singur. O să fie mereu cineva în spatele tău care te va feri de crengile speriate, cineva care nu-ţi va spune: „Uită-te pe unde mergi!”, ci o să te lase să priveşti spre cer şi să visezi, căci te va ține strâns de mână și nu te va lăsa să pici.