.jpg) |
| Foto: weheartit.com |
-Unde
e? Unde e?, striga el prin Pădure.
Mă
căutau toţi, de la haiduci până la cerbi, de la cerbi până la bufniţe. Toţi
erau naivi şi nu se uitau în sus. Luna îi auzea, îi vedea şi se amuza pe seama
lor. Eram chiar acolo, la ea, deasupra lor!
M-am
dus la ea şi am uitat să mai cobor. M-am întrecut cu stelele, le-am
împletit părul, le-am învăţat cântece noi.
Luna, draga de ea, se uita cu un ochi la
mine şi râdea, iar cu celălalt ochi se uita la Soare tristă, că nu ştia ce să-i
mai facă, ce să-i mai cânte ca să-l convingă să-i lase pe nori în pace şi să
iasă să-i facă pe oameni să danseze. „Încăpăţânat, încăpăţânat! Aşa
ţi-e şi haiducul?", m-a întrebat ea bosumflată ca un copilaş. „Ohooo",
i-am spus eu şi m-am apucat de povestit şi nu mi-am terminat povestea nici după
ce mi-a împletit Luna părul, iar eu pe al ei. „Al meu se gâdilă, ăsta-i
secretul. Aşa-l fac să iasă din norii lui şi să-mi împletească părul. Dar şşşş,
să nu-i zici că după îşi face scut împotriva gâdilitului!", i-am mai spus
la ureche. Şi-am adormit.
Când a văzut Luna că se îngroaşă gluma, m-a
trezit şi m-a pus să mă uit în jos unde mi i-am văzut pe toţi cum se învârt în
cerc şi se uită doar înainte sau pe jos după urmele mele. Am început să râd
împreună cu Luna. Na, că
ne-au auzit. Na, că haiducul meu se uită în sus şi suflă uşurat. Înainte să
ajungă prinţul sus la noi, Luna mi-a aşezat pe cap o cunună împletită cu
lacrimile ei şi printre ele câteva stele: „Aşa, ca să nu mai zici
că plâng degeaba. Şi în felul ăsta, stau liniştită că stele nu mi-au căzut
degeaba pe pământ şi nici nu le-a durut când au ajuns jos.". Am
îmbrăţişat-o cum nu mai făcusem până acum şi am asigurat-o că n-am să mi-o dau
jos niciodată.
Pe când cobora haiducul cu mine în braţe,
i-am zis că trebuie să mă ajute să-i fac Lunii o brăţară din lacrimile mele,
să vadă mereu când le şterge pe ale ei că nu e singură şi să adoarmă pe
cântecul lor. A dat din cap. Nu era supărat. Era fericit şi abia aştepta să
ajungem jos să mă îmbrăţişeze. Mi-a dat îmbrăţişarea aia prin care trebuia
să bag la cap că trebuie să-i zic mereu când plec sus, sau că mă duc prin Pădure
să culeg flori şi dacă nu-l găsesc să anunţ măcar un cerb.
Era noapte, dar noi ne-am aşezat pe podul de
peste râu şi ne uitam în sus cum Luna gâdila Soarele.
-Tu ce simţi când atingi iarba sau apa rece
din râu cu tălpile goale?, m-a întrebat, luându-mi mâna într-a lui de parcă
faptul că încerca să-şi lase sufletul afară îl putea face să se zdrobească.
-Ce
simt? Ahh, nu mai simt nimic! E atâta linişte! Mă gândesc doar la faptul că Dumnezeu
trebuie să aibă o gradină mare cu multe râuri doar pentru cei
care vor să umble în tălpile goale.
Atunci
s-a descălţat şi şi-a lăsat sufletul să se joace în râu, iar el a atins iarba
rece şi a lăsat-o să-i gâdile tălpile. De când îşi dorea asta! De când
purta în spate numai greutăţi şi acum i le-a dat sufletului săi le înece în
râu!
- Şi când ţi se așează un fluture pe umăr,
atunci ce simți?
- Uff. La început mă minunez şi îmi vine să
mă joc cu el toată ziua. Apoi mă simt vinovată şi îi şoptesc să zboare mai
departe. Nu te uita aşa! Mă simt vinovată pentru că el nu poate vedea toate
minunăţiile lumii, n-apucă să vadă nici măcar un sfert. Şi eu, care am atâtea zile, nu-mi pun odată
rucsacul în spate!
Am
mai vorbit despre flori, despre nori, despre picurii de ploaie şi am adormit.
Dimineaţă, al meu era deja plecat. Lângă mine stătea cununa de la Luna pe care el
mi-a dat-o jos ca să n-o turtesc, dar acum mai avea şi câteva flori. Dar
pe ce era aşezată? Semănau cu nişte...aripi colorate! Aveam un bileţel : „Fii
primul fluture care vede totul! Acum nu mai poţi spune că n-ai aripi! Hai,
fă-ţi rucsacul, pune-ţi aripile în spate şi cununa pe cap şi ia-o din loc. Te
aştept acolo de unde haiducii pornesc la drum, acolo unde mă aştepţi tu mereu!
Plecăm, fluture! Zburăm!"
