 |
| Foto: weheartit.com |
Prima parte a poveștii o găsești aici.
Aflasem cine ești și nu-mi venea să cred că
există cineva care să emane atâta căldură.
Erai o ființă care-mi ajungea până la umeri.
O pitică a cărei râs era molipsitor și începusem să cred că tot ce știi să faci
e să zâmbești, să afli punctul slab al celui de lângă tine și să-l gâdili până
intră în jocul ăsta al veseliei inventat de tine.
Dar atunci când am oprit lângă troița aia
mi-ai spus un „stai să-mi trag sufletul” care se transformase în priviri spre
cer și în oftat.
-Cine ești? te-am întrebat stângaci,
fiindu-mi frică să nu rup legătura ta cu cerul.
N-ai vrut să-mi povestești, ci ai încercat
să mă faci pe mine să vorbesc, să-ți spun de ce te-am „răpit” în toiul
petrecerii sau de ce mă aflam acolo, însă nici eu nu aveam chef de vorbă, așa
că ai întins o pătură în remorcă și mi-ai propus să ne uităm la stele.
Doar că eu te puteam privi doar pe tine și
tot ce aveam în cap era „Cine ești, fată cu parfum de copilărie?”. Ți-am văzut
o lacrimă în colțul unui ochi, dar nu era de tristețe, pentru că m-ai întrebat
cu zâmbetul pe buze „Ai văzut-o?”.
-Ce să văd?
-Căzuse o stea. Și s-a dus așa, încetișor,
de parcă știa că nu văzusem una de multă vreme și voia să-mi ofere ce avea mai
frumos., mi-ai răspuns cu o voce în care descoperisem că se odihnea toată
liniștea din lume.
-Și...ți-ai pus o dorință?
-Nu.
Simt că trebuie să ți-o dăruiesc.
-Cum adică? Nu cred că merge așa.
-Ba da. E dorința mea și pot să fac ce vreau
cu ea. Așa că o așez în brațele tale și te las să o trimiți unde vrei.
Tot ce-mi doream era să-ți sărut fruntea,
să-mi iei mâna într-a ta și să începi să-mi spui cine ești, dar nu voiam să te
obosesc cu întrebarea asta, așa că o lăsasem în grija stelelor...iar ele mi-au
răspuns.
Ai început să povestești despre obiceiul
ăsta de a privi cerul, despre stele care alunecă-n jos de parcă s-ar da cu
sania, despre căni imense de cafea în care încercai să afli niște răspunsuri.
Făceai pauze lungi în care-ți cereai scuze pentru că ți se părea că vorbești
prea mult și că mă obosești.
Așa aflasem că uneori liniștea ți se pare
apăsătoare. Așa aflasem că ideea pe care mi-o creasem despre cum ar trebui să
arate liniștea nu se compara cu vocea ta care mă îmbrățișa și pe care nici
greierii nu îndrăzneau să o deranjeze. Aflasem că te chinuiai prea tare să faci
oamenii fericiți și nu-ți dădeai seama că sunt orbi când vine vorba despre
binele care intră în viața lor. Că ți-era frică să te apropii de mine pentru că
aveai impresia că suntem diferiți, că eu n-aș fi putut suporta atâtea jocuri și
copilării, n-aș fi știut cum să mă descurc cu oftatul care apare la fiecare răsărit
de lună și din cauza asta aș pleca într-o zi cu sufletul greu, iar tu te-ai
descotorosi de-al tău ca să-mi fie drumurile mai ușoare. Credeai că ai schimba
în rău viețile noastre și a celor din viitorul fiecăruia. Iar la ultimul gând
te-ai ridicat brusc și m-ai rugat să te duc acasă.
În momentul în care ai pășit în căsuța ta și
ai închis ușa, aflasem că tot ce voiam era să-ți demonstrez că nu e deloc așa
cum îți închipui. Voiam să intru în sufletul tău și să șterg de pe tabla care
era agățată în sufrageria lui, desenul ăsta fără sens.
Aflasem că sufletul mi-era greu pentru că nu
am avut curaj să-ți sărut fruntea și nu aveam siguranța că o voi putea face
vreodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu