 |
| Foto: weheartit.com |
Uț..mai termin un an și încep altul cu tine în suflet! Să fii bine, oriunde ai fi! http://davideugen.ro/
Nu
ne-am dus de Crăciun Sus. De ce să încurcăm lumea? De ce să-mi duc eu
fața tristă și gri printre tot albul ăla? Așa că am făcut calcule și am
hotărât: trecerea dintre ani o facem cu bunicul. A avut și haiducul timp să se
pregătească, pentru că în afară de colinde, la noi în căsuță se auzea: „Cum,
în Rai? Sunt pregătit? Și bunicul ce-o să zică, e al tău, poate nu vrea să mă
primească?! Fă-mi un ceai să mă calmez.” Și i-am tot făcut ceaiuri și
râdeam de el. Cum să fii stresat că mergi în locul unde domnește
pacea?
De
dimineață am făcut drumuri pe Lună. Am fost fiecare separat. Unul a
coborât zâmbind, celălalt oftând. Ghiciți cine, care a fost. Am avut multe să-i
spun, am avut regrete de dat afară, multe lacrimi de vărsat până să mă ierte
Luna pentru că am ocolit-o. Am avut multe răni să-i pansez, căci ce i-am făcut
eu lasă urme. M-a certat, dar totuși a fost blândă deși nu meritam. Nu
mi-a zis, pentru că nu voia să mă lovească așa cum am făcut-o eu, dar eu,
dintre toți oamenii ei, trebuia să știu cel mai bine prin ce trece. Știam, dar
mi-am încuiat urechile și am lăsat Soarele să se ocupe de ea. Mi-a spus ce
știam deja, că am noroc cu haiducul, că altfel ar fi fost în stare să-mi taie
scara și m-ar fi părăsit. Pentru că și pe ea au călit-o stelele plecate și a
învățat și ea cum să nu-i mai pese. Ne-am îmbrățișat...am reușit să-i lipesc la
loc bucățile căzute lângă scară. Când am ajuns jos, m-am asigurat că scara nu
are nevoie de nicio reparație și mi-am notat în minte că trebuie să-i scriu un
cântec Soarelui, ca să-și mai întoarcă din când în când un ochi spre mine.
Când am ajuns înapoi la căsuță, totul era
gata. Doi saci plini de nici noi nu știm ce, patinele de luat în spate, căci
aveam un lac înghețat de traversat, zâmbete și emoție de luat cu noi. Mi-am
mângâiat cerbii ultima oară pe anul ăsta, în timp ce dragul meu îi așeza
fularul omului de zăpadă și am plecat. Fiecare cu sacul lui, cu gândurile lui,
însă cu o destinație comună. În mijlocul lacului, era un pom rătăcit, nu știm
ce vânturi l-a adus acolo, ce griji l-a făcut s-o ia din loc, cert e că noi am
pus frână și am scos două betele din sac și l-am îmbrăcat cu gândul : dacă
ești singur, măcar trupului să nu-i fie frig. apoi am alunecat în continuare,
până am ajuns în străfundul Pădurii, lângă cea mai frumoasă scară și cea mai
sigură.
De la prima treaptă se putea auzi toată
agitația: milioane de îngeri păzitori deschizând cărți pentru oamenii lor
dragi, un cor încerca să le facă munca mai plăcută, iar undeva se auzea un
cântec country de sărbătoare și am început să plâng având totuși un zâmbet pe buze. La
capătul scării ne aștepta cel mai drag bătrân din cer, care a întins mâna să-mi
ia sacul din spate. Mereu să-mi ia greutatea din spate. Primul lucru pe
care l-a făcut a fost să-mi îmbrățișeze omul, astfel mulțumindu-i că are grijă
de mine așa cum el nu mai poate; mi-a luat mâinile și mi le-a sărutat,
curgându-i lacrimi....stropi din care vor curge multe texte, apoi m-a
luat pe umeri și ne-a dus în grădina și casa lui. Pe un leagăn, stătea îngerul
meu care citea dintr-o carte, cartea mea din anul următor. I-am sărit în brațe
cu picioarele tremurând; ciudat era faptul că mereu l-am considerat copil, dar
acum eu eram copilandrul. M-a acoperit cu aripile lui și mi-a mângâiat
rănile. Înainte să închid ochii pentru a vărsa lacrimi dulci, de pace,
mi-am văzut haiducul învăluit de aripi pe care le uitase, pe care le credea
pierdute pentru totdeauna...îngerul lui.
-Nu l-am găsit...îmi spune tataie oftând,
nevrând să-mi strice ziua dar știa ce am în minte, referindu-se la suflet.
-Știu, i-am răspuns mângâindu-i fruntea.
Dar e aici, îl simt. E curat,
dar nu e pregătit să se întoarcă. E în regulă, măcar e cu tine, chiar dacă nu știi.
Știți ce aveam, noi în saci, de fapt?
Scrisori. O grămadă de scrisori pentru fiecare rudă a noastră, fiecare rudă a
cunoscuților noștri, pentru fiecare suflet de Aici care se uita cu jind la noi
și se întreba de ce ai lor dragi nu sunt în locul nostru. Scrisori despre
importanții lor de pe Pământ, scrisori care să-i aline, măcar puțin. Fiecare cu
grămada lui, ne mai intersectam uneori și eu o luam pe unde a venit el și
invers. Doi hoinari prin Rai, cântând piese country. Se mai opreau
îngeri și se uitau încurcați, dar le plăcea.
După ce am terminat joaca de-a poștașii,
ne-am adunat iar în curtea bunicului, unde am băut ceai din căni vechi, am
mâncat mere curățate cu grijă. L-am colindat înainte să se audă clopotul magic
care ne dădea de știre că-i gata, că iar e nou tot în lume. Ne-am rugat
împreună...tot Raiul răsunând. Nu mai voiam să coborâm, am fi împrăștiat
scrisori zilnic, am fi jucat v-ați ascunselea cu îngerii, ne-am fi alinat în
fiecare seară cu atingerea celor pierduți...dar nu se putea. Ne-am golit sacii,
lăsându-i bunicului un caiet gros cu poveștile noastre, le-am dat îngerilor
noștri câte un caiet cu melodiile noastre preferate, poate le-or plăcea și lor.
Ne-am luat de mână și am coborât prima treaptă. L-am lăsat pe copil în față...iar
ultima treaptă n-am vrut să o cobor. Mi-era frică. Ce mă așteaptă? Ce dureri,
ce cuvinte, ce Soare, ce verde, ce cântece...ce oameni? Al meu avea aceleași
griji, pentru mine. M-a luat în brațe, fără să mai fac pasul decisiv.
O să fie bine..
Să aveți un an așa cum vi-l doriți.
Să vă fie frică, iar atunci când binele vă atinge, să uitați de ea! Să uitați
să iubiți pentru o clipă, doar atât, o clipă, iar după ce vă aduceți aminte să vă gândiți la golul pe care lipsa iubirii îl lasă. Să nu uitați golul ăla, vă va
ajuta să iubiți așa cum nici în cărți nu scrie. Să coaseți din lacrimile
vărsate o haină, pe care la sfârșitul anului să i-o dăruiți sufletului, să fie
acel „ceva nou” al lui, să-i țină de cald, astfel încât să nu trebuiască să
fugă niciodată. Să aveți grijă de voi...întotdeauna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu