Privirea aia

 

Foto: instagram @ebruerkut

  

Ți-am mai spus vreodată că cel mai mult îmi plac ochii tăi? Îmi place că au un dulăpior pe care l-au umplut cu tot felul de haine și o îmbracă pe fiecare la momentul potrivit. Au puterea să facă alți ochi să suspine de dorință, iar pe oameni să fie invidioși și să se gândească la clipa în care vor primi și ei „privirea aia...”.

Îmi amintesc de prima oară când ne-am întâlnit- atunci când învățam să merg pe role și erai în fața mea chiar în momentul în care picioarele se hotărâseră să nu mă mai asculte. Ai reușit să-mi oprești căzătura, ținându-mă strâns de mână și privindu-mă țintă în ochi. Ți-am mulțumit în timp ce mă chinuiam să mă țin pe picioare, iar tu mă priveai de parcă lumea ta era în alb-negru și eu tocmai aruncasem o găleată cu vopsea colorată pe ea.

Am vrut să-ți fac în ziua aia cinste cu o înghețată pentru că ai mai rămas cu mine să mă înveți cum să-mi mențin echilibrul, dar n-ai mai avut timp, așa că am ținut legătura prin mesaje și după câteva zile te așteptam la standul cu cea mai bună înghețată din oraș. Văzându-te în zare, ți-am luat și ție aroma mea preferată, apoi am pornit spre tine, iar tu mă priveai de parcă se apropia de tine motivul pentru care te aflai pe pământul ăsta instabil, de parcă urma să stea în fața ta ceea ce căutai de multă vreme și nu știai cum arată.

Când m-am trezit pe fotoliul tău după o noapte de toamnă în care ciocolata caldă a fost obligată să ne asculte poveștile nemuritoare, te-am surprins uitându-te la mine de parcă atunci realizaseși că acel fotoliu a fost făcut special pentru mine. După prima gură de cafea am început să vorbesc întruna și mă așteptam să devii morocănos, ori să-ți cauți de lucru prin altă cameră, dar tu stăteai în fața mea,privindu-mă de parcă puteai găsi ascunsă în cuvintele mele formula magică prin care timpul va sta în loc.

Te amuzai de fiecare dată când începeam să plâng la filme, dar atunci când observai că filmul s-a terminat și eu tot vărs lacrimi pentru că mi-am adus aminte de ceva ce nu trebuia, îmi dădeai privirea aia prin care îmi dădeai de înțeles că ești pregătit să faci pe bufonul doar ca să uit și să-mi pun pe buze zâmbetul pe care-l adori.

Ai un mod aparte de a te uita la mine atunci când suntem la o petrecere și fiecare vorbim cu altcineva. Mă cauți prin cameră și te mai ridici uneori pe vârfuri, iar atunci când în sfârșit te observ, îmi trimiți privirea care îmi spune că ai sări peste toți oamenii de-acolo doar ca să mă ții în brațe. 

Se întâmplă de multe ori ca cineva să spună ceva ce nu-mi cade bine, ori să se comporte într-un fel care mă dezamăgește. În clipele alea începi să îți încleștezi degetele, iar în ochii tăi văd cum încerci să-ți convingi demonii să aștepte ca eu să hotărăsc dacă e nevoie de ei.

În serile de iarnă mi se făcea dor să stau și să privesc cerul, așa că ne așezam pe leagănul din curtea mea din spate și stăteam lipiți unul de altul ca să nu ne fie frig. Mă întristam când cerul era înnorat și nu era nici o licărire pe el. Într-o seară, voiam să-ți spun după câteva minute să mergem în casă, dar chiar atunci te-am prins căutând pe cer o urmă de lumină, oricât ar fi de mică. Realizasem în noaptea aceea că stelele și Luna s-au ascuns în ochii tăi și nu mai era nevoie să mă uit în sus.

Privirea mea preferată e cea pe care mi-o oferi în nopțile în care cineva m-a rănit. În serile alea mă urci în mașină și conduci. Mă iei în dreapta, pentru că altfel ți-ai lăsa demonii să conducă și nu i-ai putea opri din a răni în numele meu. Dai ture și mă lași să plâng în tăcere, iar atunci când oftez adânc - semn că ultima lacrimă e pe cale să alunece-  oprești și te uiți la mine în modul ăla care-mi amintește că nu am nevoie de nimeni altcineva, pentru că tu ești tot.