Who's your superhero?

Foto: weheartit.com

Am văzut mai demult poza asta. Am zis vreo două minute „Ce drăguuuuț”, apoi mi-am revenit și mi-am zis să le dau încolo de romantisme.

Dar m-am trezit într-o dimineață cu imaginea în minte și am început să cuget la ce ar însemna asta.Toți avem eroul nostru sau cel puțin trăim cu speranța că e pe undeva, că e mai împiedicat și de asta întârzie.

„Cum ar fi super eroul tău?” s-ar traduce pentru unii: „Care e genul tău?”, dar nu e chiar așa. Că poți întâlni mulți înalți/scunzi, bruneți/blonzi, cu ochii albaștri/căprui, sau ce imagine de vis ți-ai mai construit tu în cap. Dar omul care te va face să-i spui că lumea e norocoasă că există cineva ca el nu o să arate așa cum ai crede. Am început să mă gândesc la cum aș vrea să-mi fie omul.

Majoritatea visează la un super erou care le va lua povara din spate și o va duce undeva departe. La un om care să le ușureze viața sau mai bine zis, să le trăiască viața, însă nu-și dau seama ca asta ar însemna să le trăiască și binele. De asta, supereroul meu m-ar ajuta să învăț cum să trăiesc, oricât de multă răbdare ar trebui să aibă. M-ar ajuta să scap încet-încet de povara din spate, iar la fiecare bucățică de greutate dată jos m-ar scutura de praf și mi-ar arăta tot ce stătea ascuns sub ea: curajul pe care îl consider lux, dragostea pe care refuz să o ofer, visele pe care nu le bag în seamă.

Ar fi omul care nu ar crede că ochii mei au fost negrii de la început, ci ar vedea că se ascund în ei lacuri tulburi. M-ar duce într-o zi pe un lac cu apă limpede și ar începe să cânte un cântec de dor. M-ar lăsa să vâslesc până s-ar limpezi și apele din mine.

My superhero va simți când n-am curaj să spun ce simt. Atunci ar fugi până la mine și m-ar pune să alerg până în vârful unui deal, iar dacă tot nu am o urmă de zâmbet pe față, mi-ar spune, gâfâind ( eroii mai și obosesc): „Țipă! Urlă la mine. Urlă la tine. Țipă să te audă pietrele, copăceii și toate făpturile mici. Dar nu mai ține în tine. Câte lacuri vrei să mai tulburi? Nu mai știi cât ne-am chinuit să le curățăm? Nu știi ce să zici? Orice, doar vorbește! Nu te mai învinovăți și nu te mai certa! Șterge-ți din cap ideea că dacă faci liniște, le faci bine tuturor! Bine, încep eu. Țipăm alfabetul!”- și am țipa amândoi, ca nebunii, căci nu ne-ar mai putea numi nimeni oameni care visează la pace.

MyMan nu-și uită niciodată hanoracul când ieșim din casă. Și asta nu pentru că ține la sănătatea lui, ci pentru că ține la a mea, căci eu mă cred o lady și nu mă îmbrac gros. Se enervează atunci când mă încăpățânez să arăt bine și nu-mi închei hanoracul sau îl țin doar pe umeri și atunci uită ce e aia blândețe, închizându-mi fermoarul până în gât. Are el o putere specială cu ajutorul căruia simte când vreau să ies din casă atunci când e plecat și-mi transmite, cu puterea minții, să nu uit să-mi iau o haină mai groasă. Nu uit, normal...dar iau un hanorac de-al lui.

Cel mai simpatic ar fi atunci când face toate lucrurile la care eu zic din prima „nu”, doar ca să mă poată bate la cap cu „Vai, cât de fain a fost! Păcat că n-ai fost. Dar no, dacă ți-e frică, asta e. Eu te iubesc ș-așa, copil care la mare atinge apa doar cu vârful degetelor.”, apoi zâmbește pe ascuns, căci știe că a doua zi am să-l pun să facă aceleași chestii, dar împreună cu mine.

Ar fi omul care nu și-ar dori niciodată o pisică, pentru că i-ar ajunge cât se chinuie să-mi dea capul la o parte atunci când i-a amorțit mâna de la atâta mângâiat, după ce eu am plâns pentru a nu știu câta oară la un film.

Omul care ar aprinde toate beculețele din curte în nopțile în care stelele fac pe zăpăcitele și nu vor să lumineze.

 Nu se minte zicându-și că el mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu, ci m-ar ajuta să-mi dau seama de ce sunt capabilă și cum să mă folosesc de ceea ce am. M-ar lăsa să intru  într-un labirint, pentru că știe că voi ieși din el cu propriile forțe...dar ar fi cu vreo 10 pași în urma mea, suficient cât să mă lase să mă descurc singură dar și să-mi poată auzi respirația. Pentru că el îmi cunoaște diferitele moduri de a respira și cel mai mult îl sperie respirația aia care-l face să fugă de la parter până la mansardă în câteva secunde, care mă face să stau și să privesc în gol câteva ore bune: felul în care respir atunci când mi-e frică de faptul că nu las nimic în viața celor pe care-i întâlnesc.

E super-eroul care pune siguranța mea înainte de a lui, dar nu ar uita niciodată că e și el om.