Fără ea. Fără el.

Foto:weheartit.com

 

Arde. E o flacăra mare între ei doi. El sare în foc, vrea să ajungă la ea, dar nu reuşeşte. Nu-l vede arzând, nu-i vede nici cenuşa, ci e doar întuneric acum. Întuneric în spate, întuneric în faţă, întuneric dacă închide ochii...întuneric şi frig. Parcă îi aude vocea şi se agaţă de ea, dar alunecă...

-Trezeşte-te!

Lumină. Vocea lui. El. Căldură. Braţele lui în jurul ei. Lumină. A fost un vis. A fost iar acelaşi vis. O lacrimă. Căldură.

-E bine! E totul bine! Vrei nişte apă? Nu? Un ceai? Bun, stai că-ţi aduc...

E atât de bine să-l audă mişcând prin bucătărie, să audă cum scapă totul din mână. E bine să fie gălăgie. E bine să-l strângă de mână când simte cum îi arde ceaiul gâtul. E bine să-i audă respiraţia în timp ce adoarme. E bine...acum e totul bine..

El nu mai are de gând să doarmă. Nu a stins nici becul. Şi-a făcut o cafea. Încă nu s-a oprit din tremurat. Blestematul ăla de vis. De fiecare dată acelaşi, de fiecare dată mai înfricoșător. De fiecare dată aceeaşi întrebare: De ce?. A vindecat-o de singurătate, i-a luat-o de gât şi i-a zis să nu mai treacă pe acolo, că are grijă el de ea. I-a îngrijit dorul şi i l-a băgat în pat să se odihnească, i-a adunat lacrimile şi a udat trandafirii cu ele. A făcut-o să strălucească din nou. 

Dar visul nu dispare. De ce e nesigură? Chiar nu-şi dă seama că dacă n-ar fi ea, el e cel care ar avea coşmaruri? Coşmaruri care l-ar face să nu mai doarmă niciodată. Chiar nu ştie că fără ea, el ar fi cel care şi-ar da foc? Nu a înţeles nici acum că, fără ea, ar fi mers mult şi bine până ar fi găsit locul unde şi-a îngropat sufletul, ar fi făcut o groapă mai adâncă şi l-ar fi aruncat acolo pe vecie? Nu ştie că, de nu s-ar fi întâlnit în pădurea aia deasă, nu şi-ar fi amintit unde l-a îngropat? Că făra ea, acum ar fi fost un om făra suflet? Că el n-ar putea să-i fie o gazdă bună singurătăţii şi ar alunga-o, devenind care nu mai era nici măcar singur, ci pur  şi simplu n-ar mai fi?

Se uită la ea, se uită după vreun semn, în caz că e nevoie să o trezească din nou,dar de data asta vede o urmă de zâmbet. E aceeaşi urmă de zâmbet pe care o avea când s-a îndrăgostit de ea, când i-a luat frunza căzută în păr. Zâmbeste şi el, pentru că ea nu ştie că după ce i-a întors spatele, s-a aplecat şi a ridicat frunza, ca s-o transforme în semn de carte. 

Zâmbește şi el, căci şi-a adus aminte de reacţia ei când a auzit ca au acelaşi vis, cu acelaşi felinar, cu aceiași fulgi, cu acelaşi dans...

Dar cel mai frumos a fost când i-a împlinit visul. Era frig, pe undeva în depărtare un câine lătra o pisică. El s-a oprit sub felinar, ea se uita la el cu privirea aia, gen: Ce naiba faci?, şi-a scos telefonul şi brusc se auzea parcă șoptită, melodia lor. Au început să danseze, pardon, să plutească, fiind erau doar ei pe lume. Ei doi, fulgii şi pisica amărâtă care reuşise să scape de gura câinelui.

Ce mai râdea în sinea ei, pisica, de câine, că el nu putea să vadă  minunăţia de sub felinar.